MOLDOVA : REVEDERE DUPA 3 ANI

      Marturisesc din inima, c-un dor nestavilit a pus stapanire pe fiinta mea. Un dor cumplit de tara in care m-am nascut, unde am crescut, unde am avut sansa sa cunosc cei mai frumosi si buni oameni, cu fetele si sufletele calde ca o paine abia scoasa din cuptor. Marturisesc ca mi-a fost dat sa vad numai in Moldova cele mai frumoasele toamne aurii,  cele mai frumoase lanuri de grau, a caror  spice priveau cu madrie  inaltul cerului azuriu si evident binefacatorul lor – Soarele de aceaasi culoare ca ele. Si aceasta imagine de vis o voi purta pana la apusul vietii mele.

 
     Insotitoarele de bord, imbracate elegant intr-o uniforma  rosie, cocheta,  ne-au intampinat c-un zambet candid la bordul  avionul Roma –Chisinau. Dincolo de blondul platinat (foarte in voga in Moldova si demodat in Occident), purtat de majoritatea moldovencelor, care fara ca ele sa vrea  le imbatraneste,  dincolo de dualitatea asta aiurita de a repeta neaparat instructiunele, anunturile, prezentarile de rigoare de la bordul aeronavei si in limba rusa, de dragul unor turisti rusi rataciti, am avut placuta senzatie sa ma simt ca acasa inca din Italia. Mi-am potolit setea c-un bun vin rosu si am gustat din savuroasele bucate moldovenesti care mi-au produs o adevarata euforie papilara. 

    La momentul aterizarii, excitarea revederii  s-a mai stavilit. O senzatie de pustiu, de strain, de gol mi-a eclipsat bucuria. Nu mai vorbesc despre platforma aeroportoara a carui asfalt ciuruit  nu a mai fost refacut cred ca din perioada sovietica, demarcatoartele aproape  ca lipseau, demult nu mai vazusera culoarea alba a vopselei, gazonul lasat in paragina, grilajele de fier care au si ele vre-o menire erau roase de rugina si foarte, foarte putine avioane, semn ca e putina miscare,  putini vizitatori, putina agitatie umana. Lamentabila priveliste – nici o suflare, nici un suflet. O senzatie terifianta de  pamant abandonat, inabitat, de-o tara orfana, pustie, fara de oameni, fara de viata. 

     La vama, da ma rog, si –intr-un stat mic ca Moldova aceasta trebuie sa existe, domnea o mutenie de mormant. Am dedus ca mainile pe care le agita vamesul din cabina, de fapt, erau o adresare  mie. La salutarea mea, poate prea amabila imi aruncase o privirea suspecta si rigida, iar surasul meu devenit de 3 ani banal era chiar  nepotrivit. Asa ca ii multumisem printre dinti, facandu-ma rapid nevazuta. Printr-un alt semn facut de un alt  functionar, am inteles ca am prioritate, de fapt ca mamele cu bebelusi au dreptul sa treaca fara rand. Deci, o urma de europenizare tot exista !!!  Asteptam bagajele, intre timp, la cativa metri departare,  niste vamesi in uniforme verzi, cu tradidionalele placinte-n cap,  stateau in picioare, cu bratele incrucisate, formand o coloana in jurul nostru si ne urmareau curios, dar vigilent. In momentul cand un calator carandu-si bagajul se apropia de coalona vamesilor ce semana mai degraba cu un alai de nuntasi, unul dintre acestia, mai zvelt, gesticula grav, indicand directia pe unde trebuia sa treaca proaspatul  aterizat, adica acei calatori care aveau bunuri de declarat.  La intrarea in sala de asteptare, se auzea larma celor de acasa, care se busculau tragand ocheade spre interior in speranta de-asi revedea mult asteptatul oaspete, fie  fiica, fiul, mama, rudele, prietenii etc. Erau frumosi, cei de acasa, imbracati festiv, cu flori in mana, emotionati, framantati de nerabdare si dor. Ce mai,  nu exista cred ca niciun aeroport in lumea asta care ar avea  o asemenea priveliste de sarbatoare. Induiosator si totdata foarte trist ! Strainii ar ramane mirati si patosul moldovenilor, le-ar parea usor exagerat si ridicol.
La vazul celor dragi, abia-si retineau lacrimile, sau dimpotriva le lasau sa se prelinga in voie pe obrajii lor fiebinti. Copii care  intindeau stingher buchetul de flori mamelor lor si acestea printre hohote de plans ii strangeau la piept, cine stie dupa cata vreme...